Puterea creştinismului de a transcende graniţele Hans Klein
Puterea creştinismului de a transcende graniţele Hans Klein
Introducere
Ca urmare a globalizării, grupurile de populaţie de facturi diferite ajung să se cunoască tot mai bine şi să se amestece tot mai mult. Nu doar mobilitatea crescută în privinţa locului de domiciliu, ci şi interconectarea prin mijloace tehnice conduc la un schimb de lucruri fireşti ce nu existaseră în trect în aşa manieră. Cum reacţionăm la această stare de lucruri? Unde există puncte de plecare pentru îndrumarea oamenilor în a face faţă acestei noi situaţii?
În tratarea unor astfel de întrebări se recurge ades la exemplul unor cazuri similare din trecut, mai ales din spaţiul cultural propriu. Şi fiindcă acesta este de secole creştin, se pune în mod firesc întrebarea, dacă Creştinismul are potenţialul de a întâmpina noua provocare. Ne întrebăm aşadar: În ce măsură este Creştinismul, prin concepţia sa în măsură să reacţioneze pozitiv la noua situaţie? Are premisele necesare pentru a transcende frontierele, depăşind astfel şi propriile limite? Doresc să răspund la aceste întrebări prin 10 teze, pe care le voi explica pe rând.
Teza 1
Creştinismul a debutat cu pretenţia de a oferi o evanghelie pentru toate popoarele şi s-a adresat astfel la origini tuturor popoarelor. Prin aceasta se subânţelege că Dumnezeul propovăduit este stăpânul întregii lumi, iar nu numai protectorul unui singur neam.
Când Creştinismul a pătruns în Împeriul Roman pentru a deveni, cum s-a arătat ulterior, o religie mondială, cadrul socio-politic dat era Imperiul Roman cu limba şi cultura sa, în mare parte unitare. Pietatea se practica în moduri diferite dar în această privinţă exista toleranţă. Se vorbea în principal greceşte, iar lumea elenismului s-a impus în mare măsură, cel puţin în rândul intelectualilor. Explicarea lumii se realiza în moduri diferite, diversitatea zeilor din religiile predominante nu incomoda pe nimeni. Filozofia încerca să-i vadă în ansamblu. În acest punct existau tendinţe uniforme.
Pe fundalul acestei uniformităţi linvistice şi culturale se înţelege triumful creştinismului, pe care l-a pregătit apostolul Pavel cu misiunea sa. Motivarea interioară a apostolului Pavel este exprimată programatic în Faptele Apostolilor, când cel ce se înalţă la cer grăieşte: „şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului.“ (F.A. 1,8)
Larga răspândire a acestei concepţii o arată afirmaţia din Evanghelia lui Marcu, după care „Mai întâi trebuie ca Evanghelia să fie predicată tuturor popoarelor“ (Marcu 13,10), iar Matei transmite în încheierea cărţii sale îndemnul celui ce-a renăscut, ca cei doisprezece să fie martori ai lui Iisus în întreaga lume şi la toate neamurile (Mat. 28,18).
Solia despre un Dumnezeu care a creat şi care întreţine lumea, fusese răspândită cu mai bine de 500 de ani în urmă de un profet, ale cărui vorbe sunt consemnate în Isaia 40-55. Iudaismul din timpurile acelea se dorea un crez pentru toate popoarele, dar el avea totodată şi limite clare, date de impunerea circumciziei şi de conştiinţa de neam, înrădăcinată în strămoşi. Aceste limite au fost depăşite prin Evanghelie şi mai ales datorită trăirii harului Domnului şi a prezenţei Domnului prin primirea Duhului Sfânt.
Teza 2
Înţelegerea dării Duhului Sfânt drept o „tăiere împrejur la inimă” a făcut creştinismul să apară ca un iudaism extins, depăşind graniţe naţionale şi culturale.
Această depăşire a graniţelor s-a produs odată cu apariţia unei noi solii, menită să reunească oamenii într-un fel nemaicunoscut până atunci: ”Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Gal.3,28). Cu aceasta se proclama un fel de egalitate a şanselor. Diferenţele nu erau anulate, ci incluse şi nu mai aveau o însemnătate reală. În comunitatea creştinilor nu mai existau decât copii ai Domnului, egali ca valoare şi importanţă.
Acest lucru a avut ca urmare implicarea celor mai avuţi în ajutorarea celor nevoiaşi (Fapt.2, 42-47), iar cei mai puternici în credinţă au fost chemaţi să se ocupe de cei mai slabi (Rom.1,23). Diferenţele sociale şi culturale nu mai erau semnificative, chiar dacă existau în continuare.
Toate acestea funcţionau cu condiţia ca Iisus să fie acceptat ca Domn. Nu în întreaga lume, ci numai în comunitate dispăreau diferenţele, mai exact, erau lipsite de importanţă. Domnul stăpânitor, persoana centrală de referinţă, se afla lângă Dumnezeu, în ceruri; nu mai exista o legătură de neam pământească.
Teza 3
Isus avusese în viaţa sa deja o atitudine de depăşire a barierelor (sociale). El a primit în comunitatea sa oameni de la marginea societăţii şi i-a fericit pe cei sărmani.
Comportamentul lui Iisus era marcat de certitudinea apropiatei domnii a lui Dumnezeu şi de conştiinţa faptului că prin solia sa şi prin faptele sale tămăduitoare, se instaurează în lume domnia lui Dumnezeu. Pornind de la această premisă a depăşit limite, acceptând în comunitatea sa păcătoşi şi vameşi, deci persoane discriminate din punct de vedere social. Iar aplecarea sa către săraci i-a fost mereu o chestiune de suflet, dacă ne gândim doar la cuvintele sale: ”Fericiţi voi cei săraci, că a voastră e împărăţia lui Dumnezeu” (Luc. 6, 20).
El a pus omul, cu nevoile sale, deasupra sabatului (Marc. 2,27), indicând astfel că rânduielile acestei lumi nu au voie să îngrădească grija faţă de om.
Această atitudine a lui Iisus este una de mare înţelepciune. El porneşte de la ideea că Dumnezeul unic este stăpânitorul întregii lumi, care începe o lucrare nouă spre binele oamenilor, Dumnezeul care se îngrijeşte la fel de toţi oamenii, cei buni şi cei răi, care din această pricină trebuie iubiţi deopotrivă, inclusiv duşmanii. În aceste condiţii nu mai poate exista o separare a oamenilor.
Teza 4
Tendinţa de depăşire a graniţelor nu este însă specific creştină, ea îşi are originea în înţelepciune şi se întâlneşte în creştinism pretutindeni acolo unde creştinismul se îmbină cu înţelepciunea. Faptul că această îmbinare e posibilă a fost dovedită de Iisus. Dar ea are alte premise decât creştinismul.
Înţelepciunea porneşte de la ideea că Dumnezeu, lumea şi omul sunt fundamental buni şi că omul trebuie doar să se integreze în lumea care în sine e bună. De aceea înţelepciunea are caracter internaţional şi e deschisă tuturor oamenilor, consideraţi a fi în principiu la fel şi mai ales la fel de buni în esenţa lor. E adevărat că există şi anomalii şi comportamente greşite, dar acest lucru este cauzat de neînţelegeri şi coincidenţe nefericite. Ele nu periclitează bunul mers al lumii în istoria ei. Un comportament bun înseamnă armonizarea cu legile lumii. Aici se află originea îndemnului la iubire până la iubirea faţă de vrăjmaşi.
Premisa unei asemenea înţelepciuni este o anume bunăstare şi o capacitate de înţelegere profundă. Gândirea sapienţială se răspândeşte în vremuri de pace şi de bunăstare crescândă. Egalitatea şanselor este premisa evoluţiei societăţii, iar o viaţă dominată de înţelepciune o sprijină şi stimulează. La această atitudine nu ajung însă niciodată toţi membrii unei societăţi. Necazurile, insuccesul, boala, dar şi o capacitate intelectuală insuficientă afectează negativ atitudinea sapienţială faţă de viaţă sau o fac pur şi simplu imposibilă. Membrii societăţii care ajung la un asemenea mod de viaţă sapienţial nu constituie mult mai mult de trei sferturi din acea comunitate. În acelaşi timp trebuie avut în vedere că lipsa de capacităţi intelectuale e greu de compensat, fiind vorba aici de o înzestrare care fie există, fie nu.
Aceasta înseamnă că înţelepciunea trebuie să se aştepte – şi o şi face – ca nu toţi oamenii să ajungă la înţelegerea ei, ba chiar să fie prost înţeleasă, combătută sau chiar urâtă de cei ce nu vor să şi-o însuşească. Înţelepciunea nu poate depăşi graniţa spre o concepţie neînţeleaptă despre lume, ea poate doar invita la participare. De aceea textele înţelepte ale Bibliei invită la adoptarea înţelepciunii. Faptul că există oameni care nu sunt în stare de înţelepciune, fiindcă au prea puţină înzestrare intelectuală, nu a fost luat în considerare de gândirea Vechiului Orient. În pofida dinamicii transcendente a înţelepciunii, această limită e evidentă.
Spre deosebire de înţelepciune, creştinismul porneşte de la ideea că lumea nu e bună, dar că va deveni astfel. Se aşteaptă prin urmare ca lumea să fie transformată în vederea noii ere, ca oamenii să ducă o existenţă escatologică, adică o viaţă orientată întru totul asupra întâlnirii cu Mântuitorul. Acest lucru poate duce la o nouă conştiinţă de sine, exprimată de cuvintele apostolului Pavel ”totul e al vostru”, şi la lozinca ”toate îmi sunt îngăduite” (1 Cor. 6,12) până la totala negare a lumii prezente, aşa cum are ea loc în Revelaţia Sfântului Ioan.
Teza 5
Transcenderea graniţelor într-o generaţie duce întotdeauna şi la formarea de noi forme de viaţă, care stabilesc noi graniţe, fie şi numai într-un stil nou de viaţă.
Modelul de la care a pornit creştinismul timpuriu a fost cel al unei mari familii, familia copiilor Domnului. Aici puteau exista diferenţe, dar toţi aveau aceeaşi valoare. În sânul comunităţii nu mai existau diferenţe de clasă sau rang, nu se mai spunea: noi şi ceilalţi, iudeii şi elenii, elenii şi barbarii, ci toţi erau, potenţial vorbind, egali.
Comments